Andrei Negoiţă Zagorodnâi, regizorul filmului 7 Cuvinte, este emigrant român în Statele Unite cu domiciliul în Santa Rosa, California. S-a născut la Iași, România. A urmat școala primară și gimnazială la Bârlad, județul Vaslui, primind și educație muzicală la Școala de Muzică din Bârlad. În 1987 a obținut diploma în Medicină la Universitatea Grigore T. Popa din Iași. A lucrat că medic rezident între anii 1987-1990, apoi ca medic generalist între anii 1990-1993, la Bârlad. Din 1997 până în 2005 a fost medic în cercetare în Cardiologie Intervenționistă la spitalele: Cardiology Research Foundation George Washington Hospital (Washington DC), Lenox Hill Hospital (Manhattan, New York) și Columbia University (Manhattan New York).
Între anii 2000-2005 a urmat cursurile la zi ale Școlii de Arte Vizuale (School of Visual Arts-SVA, Manhattan, New York) studiind realizarea filmelor (regie) și cinematografie, absolvind în 2005. A semnat regia a două filme pentru absolvire: Wrong Track şi The Last Don. Filmele sale de scurtmetraj au fost selectate în festivaluri de film, la categoria film studențesc: Die Hard Kitch, Die Hard Kitch Rapsody, Victoria’s Secret şi Tight Rope Dancer. În 2005, Wrong Track a fost ecranizat în două festivaluri de film din România: Anonimul – Festival Internațional de Film Independent, Sfântu Gheorghe, Delta Dunării și DaKINO, Festival Internațional de Film, Bucureşti.
Gândindu-mă retrospectiv, încercând să aduc totul înapoi cu viteză mică, aş putea să spun că, vorbind metaforic, a trebuit să ajung în Lumea Nouă ca să-l cunosc pe Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care mi-a deschis o lume nouă. După ce Părintele s-a dus în cealaltă lume, toţi am rămas dezechilibraţi într-un fel. Biserica s-a împrăştiat în trei, s-a prăbuşit, aş putea să spun. Poate nu-i dogmatic ce spun, dar sunt oameni care nu pot fi înlocuiţi şi fără de care o comunitate se poate pierde. Sună ciudat. Nu ştiu cine câştigă, cine pierde din lucrul ăsta, ce forţe intervin – ale binelui, ale răului… ne ridicase atât de mult prin credinţa şi iubirea lui necondiţionată, încât, după ce el a plecat, am ajuns ca nişte păsări cocoţate în copacii din jurul bisericii şi vedeam lumea din ce în ce mai mică… era ca o mogâldeaţă pusă la taifas. Parcă eram agăţaţi de vârful zgârie-norilor, şi aşa ne uitam la oameni.
Am plecat în America să fac regie de film. Ăsta a fost scopul. Nu am plecat pentru o viaţă mai bună, chiar dacă salariul (în România) era mizerabil. Două plinuri de benzină, cam ăsta era salariul unui doctor. Dar nu asta a fost motivaţia. Am vrut să fac regie de film. Mi-a venit ideea în anul 4 la Medicină. Am văzut un film care, practic, mi-a răsturnat ideile despre viaţă şi despre lume. L-am văzut în 1984. Sezon de pace la Paris, o coproducţie franco-sârbească. Un film celebru în anii ăia, cu buget redus, însă un film în care setea de viaţă trecea prin uşile cinematografului. Era un fel de neo-realism franco-sârbesc, o lume liberă – comunism nu exista. Am ieşit de la film cu un prieten al meu, tot student la Medicină, am intrat din nou, l-am văzut încă o dată cap-coadă, după care ne-am oprit în gara Nicolina, am luat două bilete către Costineşti şi ne-am amânat toată sesiunea. Eram în anul 4 la Medicină. Prima dată când îmi amânam sesiunea. Atunci mi-am dat seama de impactul filmului. În patru ore, practic, viaţa ţi se poate schimba. Aşa a fost filmul Sezon de pace la Paris. Mi-a rămas un gust amar, pentru că mi-am dat seama că singura mea şansă să termin Medicina, după filmul ăsta, ar fi fost doar Psihiatria, şi în momentul în care am terminat şcoala de Medicină, am descoperit că regia de film este o psihiatrie generalizată, la nivel naţional.
